DaddyCool pat Magic Home

Am intrat în camera de spital cu un mare gol în stomac. De cum m-am așezat pe scaun, am simțit niște emoții teribile. Am început să respir greu, iar mâinile să-mi tremure. Era o atmosferă așa de apăsătoare… M-am pus pe scaun și au început să se scurgă cele mai intense 30 de minute din viața mea. 30 de minute cât o veșnicie…

Mă uitam la pat și simțeam durerea tuturor părinților nevoiți să treacă prin acest calvar. Calvarul de a locui pe un scaun de spital. Calvarul de a-și privi copilul acolo, conectat la perfuzii, cu un diagnostic nemilos. Așteptând răspunsuri de la medici și sperând să fie bune. Dar așteptarea este cruntă, iar fiecare minut se scurge extrem de greu…

Nu am vrut să citesc, nu am vrut să scriu nimic, am vrut doar să mă descalț. Pentru că așa stau la mine acasă. Și pentru că simțeam deja greutatea bocancilor din picioare, imediat ce am intrat în cameră. Și, dacă tot urma să locuiesc acolo în următoarea jumătate de oră, măcar să o fac să fie cât mai confortabilă cu putință…

„Mă uitam la pat și simțeam durerea tuturor părinților nevoiți să treacă prin acest calvar. Calvarul de a locui pe un scaun de spital.”

 

M-am conectat imediat la durerea tuturor părinților din țară. Sunt foarte empatic de fel, dar faptul că am și un copil a făcut ca inima să-mi bată cu putere încă din primele secunde. Respiram greu și aveam o mulțime de întrebări. De ce ei? De ce niște copii? Cum trec oare părinții peste o asemenea experiență? Cum aș reacționa dacă mi s-ar întâmpla mie? Cum reziști la o asemenea suferință? De ce există boala asta?…

DaddyCool spital Magic Home

Într-o clipită, mă uitam la pat și eram în transă. Vedeam copilul pe pat, deși nu era nici unul. Îl vedeam cum doarme și știam că e condamnat la suferință și, din păcate, chiar la moarte. Doamne, cum aș putea să te ajut? Am întins mâna pe pat și am început să-l mângâi. Discret, nu voiam să creadă lumea că sunt vreun nebun care mângâie perne. Dar în mintea mea îl mângâiam pe el, copilul. Voiam să-i alin durerea…

Apoi am luat o jucărie și am început să privesc înainte, pe geam, la oamenii care treceau. Un singur om a manifestat un pic de curiozitate față de camera în care eram. Și în care se vede totul de pe stradă.

„Am întins mâna pe patul de spital și am început să-l mângâi. Discret, nu voiam să creadă lumea că sunt vreun nebun care mângâie perne. Dar în mintea mea îl mângâiam pe el, copilul. Voiam să-i alin durerea…”

 

Îmi doream să existe un senzor care să scoată un sunet puternic atunci când trec persoane prin fața geamului. Să le semnaleze că acolo există suferință. Că e nevoie de ajutor. Îmi venea să urlu la ei. Să le spun că e nevoie de ei. Să îi rog să doneze.

Parcă eram în lumi diferite. Eu strigam în interior, dar ei nu auzeau nimic. La un moment dat, a trecut un domn care își achiziționase un tablou. M-am întrebat oare câți bani a dat pe el? Și mă gândeam ce înseamnă oare 2 euro lunar pentru el? Oare o fi donat pentru cauza asta?

DaddyCool spital Magic Home

Ca și cum nu eram destul de încărcat, la un moment dat a apărut un grup mare de copii în fața geamului camerei, peste drum. Erau de maxim 8 ani, însoțiți de învățătoare. Am sperat că merg la Ateneu. Așa mi-a plăcut să cred. Inevitabil, m-am gândit cum ar fi ca unul dintre ei să sufere de cancer. Sau, mai rău, toți. Ah, ce durere pentru atâtea familii.

„Parcă eram în lumi diferite. Eu strigam în interior, dar ei nu auzeau nimic.”

 

Nu mă judecați pentru gândurile negre, dar e greu să nu te gândești în direcția asta când ești într-o cameră de spital, unde cancerul își face de cap și a condamnat oameni la moarte și durere. Știu, nu eram într-o cameră adevărată de spital, iar pe pat nu era nimeni. Pentru mine era, iar eu chiar am fost într-o cameră de spital și am suferit.

DaddyCool spital Magic Home

Probabil a contat foarte mult că am fost la spitalul Fundeni și am petrecut câteva ore printre copiii bolnavi de cancer, în urmă cu ceva vreme. Mi-a fost greu, chiar dacă ei erau optimiști. Dar eu știam realitatea, iar în ochii părinților se citea suferința. Tocmai de aceea m-am conectat puternic azi, imediat ce am intrat pe ușă.

E extrem de greu să te pui în locul lor, dar să trăiești cu adevărat experiența de a avea un copil bolnav de cancer…?

„Vă rog mult, dați un SMS la 8844 cu textul MAGIC. Răspândiți magie celor care au nevoie de ea…”

 

Am ieșit din cameră bulversat și am plâns. Doamne, ce încărcătură, câte întrebări, câte gânduri. Au fost 30 de minute care au părut o veșnicie…

Vă rog mult, dați un SMS la 8844 cu textul MAGIC. Sunt doar 2 euro pe lună care pot ușura experiența tragică pe care o trăiesc părinții nevoiți să doarmă pe scaunele din spitalele românești…

Ajutați ca MAGIC HOME să devină realitate! Aduceți un strop de magie în familiile care nu mai cred în ea…

Cu drag, DaddyCool!