PICTURE PERFECT! 🙂 Dacă nu pozam după niște crize de furie de toată frumusețea.
Unele dintre cele mai simpatice poze cu sau alături de Ingrid, făcute în vacanța noastră în Barcelona, ascund momente ulterioare unor crize de furie superbe. Ce, doar nu credeați că noi am scăpat? 🙂
Să fim serioși, nimeni nu scapă de crize de furie, cand are copii. Dar tare greu este când nu ai informații în acest sens și te ia totul pe nepregătite. Fiindcă nu-ți dai seama ce te-a lovit! Apoi pur și simplu nu știi cum să reacționezi.
Cam asta s-a întâmplat cu noi în ultima perioadă când, la 6 ani și jumătate, pe cât de blândă este și a fost până în acest moment, Ingrid și-a dat frâu liber furiei, cât pentru toți anii aceștia în care ne-a ferit de așa ceva.
A venit ILAN pe lume și ne așteptam să existe ceva schimbări. Bineînțeles, a contribuit la frustrările ei, fiindcă nu poate înțelege că el stă după ea non stop, fiindcă o venerează. Și că vrea tot ce are ea fiindcă este un model pentru el. Și că o imită în absolut to ce face, tot din iubire. O și înțeleg, nici eu nu suport să stea cineva prea aproape de mine, să mă atingă dacă eu nu am permis acest lucru, ori să îmi sufle în ceafă. Am nevoie de spațiul meu personal, la care țin extrem de mult. Ei, încercați voi să explicați asta unui copil de doi ani, dar și invers, celui de 6 ani că ar fi minunat să înțeleagă și să agreeze comportamentul celui mic. 🙂
Tot mixul acesta de situații a rezultat recent în niște crize de furie de toată frumusețea, cu niște reacții pe care eu nu le-am văzut în viața mea la ea.
Plus replici de genul: „Sunt o proastă”, „Mor de nervi”, „Îmi vine să plec din casa asta”, „Nimeni nu mă înțelege” etc.
Zilele trecute a făcut o ditamai criza în stradă pentru că voia să plece la niște prieteni acasă, fără să fie invitată. S-a îmbrăcat în 3 secunde (deși în mod normal îi ia o veșnicie să fie gata de plecare), și-a luat schimburi și era deja la ușă. Totul pornise de la o glumă. I-am spus că este o glumă și că persoanele respective au alte planuri, dar ea a ținut-o pe a ei. M-a păcălit că doar îi conducem, iar la poartă a vrut să sară în mașina lor. După care a început nebunia, de zici că o băteam cu biciul. Horror.
Mi s-a părut șocant să o văd transformată așa. Aceste crize de furie ne-au obosit teribil pe Ana și pe mine.
Iar răbdarea noastră nu a făcut față acestui cumul de momente din ultima perioadă. Fiindcă nici un om normal la cap, nepregătit pentru așa ceva, nu poate să gestioneze asemenea situații, fără să facă o implozie.
Eu am ridicat un pic tonul și am avertizat-o că nu-mi place felul în care alege să se comporte cu noi. I-am spus că sufăr, i-am spus că voi deveni mai dur, la nevoie, dacă felul în care am fost până acum a fost prea permisiv etc. Ce să mai spun și eu, frustrat fiind? Am zis să o fac pe durul, deși eu nu sunt absolut deloc așa. A funcționat? Da, așa, pe moment. Pentru că, după ce își făcea numărul, ea oricum se comporta ca și cum nu s-a întâmplat nimic. WTF? :))
Vorbeam cu Ana și începusem să ne gândim că a fost o greșeală că am introdus-o în colectiv. Că ne spune încontinuu de colegul ei, Victor, care face numai tâmpenii la școală. „Super”, zic. Fix comportamentul negativ s-a gândit să-l împrumute. Noi nu am crescut-o așa, nici pe departe. Apoi mi se pare super frustrant să ai senzația că ai eșuat ca părinte și că 6 ani de creștere într-un fel se duc pe apa sâmbetei. Doar pentru că un coleg i-a atras atenția cu un comportament rebel.
În final, după tensiuni în toată casa (eu cu ea, ea cu Ana, eu cu Ana, ea cu Ilan, toți între noi), azi m-am decis să studiez un pic fenomenul. De fapt, am avut un pic de timp liber și voiam să pregătesc o postare pentru Instagram, fix despre situația cu care am început materialul. Noi am fost mereu reali și nu am ascuns mizeria sub preș.
Înainte să scriu, am spus să studiez puțin fenomenul ca să văd, totuși, dacă nu cumva e un comportament normal. V-am spus, ea nu a făcut niciodată așa ceva. Așadar nu am avut motive să mă interesez pe seama acestor crize de furie, din moment ce nu am fost nevoit.
Ei bine, crizele sunt absolut normale, începând cu vârsta de 2 ani, până pe la 8 ani, teoretic. Sigur, intervine și preadolescența, iar acolo e altă poveste, dar pe aceea o aștept. Acum sunt mult mai pregătit. :))
Crizele de furie sunt normale și sunt mii de părinți care au parte zilnic de ele.
Sună cunoscut? Stați liniștiți, nu sunteți singurii. E bun și internetul acesta la ceva, ne dă ocazia să suferim la comun, iar în același timp să nu o luăm razna, fiecare în ograda lui.
Așadar, dacă vă confruntați cu niște crize de furie din partea copiilor voștri, dacă vă șochează cu niște reacții, dacă spun lucruri nemaiauzite până acum, să știți că nu sunteți defecți. Și nici nu ați eșuat ca părinți, nici copilul nu este dereglat.
Este doar o etapă din vasta evoluție a copiilor, care va trece. Sigur, ne mănâncă absolut toată energia, nervii și ficații, dar e treaba noastră să fim conștienți și să știm cum să facem față valului de emoții.
La naiba, uneori nici eu nu mă controlez, când mă acaparează prea multe de-odată. Ce pretenții să am de la un copil de 6 ani?
Dați cu inspirații, expirații, înțelegere, iubire, empatie și totul va fi bine. Oricum, după ce își consumă spumele, vin la voi să vă ceară scuze, nu? E semn că își dau seama că nu a fost ok cum au reacționat. Nu se simt confortabil, dar nici nu se pot controla, atunci când intervine doamna FURIE la datorie.
Chiar și Ingrid ne-a spus:
– „Nu știu ce e cu mine, că eu nu sunt așa. Nu vreau să reacționez în felul ăsta, dar uneori pur și simplu nu mă pot controla.”
Da, iubito, te înțelegem. Ne pare rău că ne-a luat un pic să ne dăm seama despre ce e vorba. Totuși, unii părinți au găsit soluția după un an de crize încontinuu. Nu îmi pot imagina ce înseamnă acest lucru, la nivel psihic.
În fine, promitem că la al treilea copil o să fim muuult mai pregătiți. Bine că nu-l mai facem. Ori, cine știe? 🙂
Cam asta a fost „postarea mea de Instagram” de azi. Aveam ceva de dat afară, bag de seamă. :))
Să fiți bine, FAM!
Cu drag, DaddyCool.
){kind=link}