Este limpede pentru toată lumea că ne aflăm în epoca vitezei și că lucrurile din jur evoluează într-un ritm total amețitor însă noi, oamenii, de ce simțim nevoia să fim întotdeauna pe grabă? De ce ne grăbim atât de tare și încotro mergem, până la urmă?
De ce nu mai avem răbdare? De ce nu mai avem timp să facem lucrurile ca la carte? De ce vrem atât de tare să sărim peste etape esențiale în evoluția noastră personală sau profesională? Există oare răspunsuri corecte la toate aceste întrebări?
Mă uit în jur și văd numai oameni grăbiți, fie că este vorba despre participanții la trafic pe care îi observ atunci când circul cu autoturismul, fie că e vorba despre funcționarii de la ghișee, despre oamenii care merg pe stradă sau despre colegii din industria în care mă învârt. Toată lumea e pe repede înainte. Toți se grăbesc la muncă, se grăbesc să ajungă acasă, se grăbesc să ajungă la întâlniri, se grăbesc să ajungă în cel mai scurt timp în funcții de conducere în companiile pentru care lucrează și aș putea continua cu multe exemple în acest sens.
Până și copiii se maturizează mult mai repede în ziua de azi. Din păcate, încep cu faptul că sar peste copilărie. O copilărie a cărei esență s-a pierdut aproape în totalitate în ultimii ani. Rar mi-e dat să văd copii care se joacă în fața blocului cu bețe, cu frunze, cu noroi, cu orice lucru banal pe care eu și prietenii mei îl foloseam când eram mici. Vedeam în orice chestie prilej de bucurie și exploatam la maxim toate oportunitățile de joacă.
Acum văd copii care folosesc telefonul mobil încă de la o vârstă fragedă, tablete și alte dispozitive smart. „Ca să aibă acces la informație!” Dacă mă întrebi pe mine, e ca să aibă acces la prostii. Ce văd eu pe stradă sunt copii care învață mișcări noi de bătaie de la desenele animate, se joacă pe telefon chestii tot cu bătăi și alte activități de genul acesta, care nu mi se par chiar așa distractive și educative.
Pentru Ingrid am pregătit o copilărie care e dotată cu una bucată câine de smotocit și alergat, una bucată pisică de tras de mustăți și una bucată grădină în care e loc să alerge în voie și să se tăvălească în iarbă. Uneori poate chiar și în rahat de Sasha dar, de, riscul meseriei. 🙂 Două bucăți de părinți care dau în mintea copiilor de fiecare dată când e nevoie și un buchet frumos de alte floricele de câmp, adică puștii prietenilor noștri, care împărtășesc aceleași idei în privința copilăriei celor mici. Eu cred că sună bine! 🙂
Pe de altă parte, sunt oamenii care se grăbesc să facă orice. Nu mai au răbdare nici măcar să se cunoască unii cu alții, fie în relațiile personale, fie ele profesionale.
Acum lucrurile s-ar desfășura cam așa, dacă s-ar putea:
Relație personală: Te-am văzut, te-am plăcut, hai acasă să te hmmm. Dacă suntem compatibili, poate mergem înainte, dacă nu, hai să nu o mai lungim că și așa nu avem timp de pierdut! 🙂 Cât de rar auzi despre un tip care a dus o fată la nu știu câte întâlniri ca să se cunoască mai bine înainte de a avansa cu lucrurile, înainte poate chiar de a o săruta? Sună super old-fashioned, știu, dar pentru mine „old-fashioned is the new COOL”!
Relație profesională: „Salut! Ce știi să faci? N-am nevoie de CV, ci de oameni care să lucreze rapid și pe bani puțini. Începi de ieri pentru că suntem deja în întârziere cu proiectele!” OK, BOSS!
Și tot așa, în mai toate domeniile și cu mai toată lumea. Desigur, există excepții dar sunt foarte, dar foaaaarte puține.
Știi însă ce am observat și m-a întristat? Că, deși suntem contemporani cu această minunată epocă a vitezei, PREA PUȚINI OAMENI SE GRĂBESC SĂ AJUTE persoane nevoiașe din jur! E trist, știu, dar e adevărat!
P.S: Mă întreb o chestie: Oare când vom fi doar suflete în neant, nu ne va părea rău că ne-am grăbit atât de tare și că totul s-a terminat prea repede?
Și eu mă las deseori purtat de acest val care se deplasează cu prea mulți kilometri la oră, dar îmi pun frână cât de des pot și mă străduiesc din răsputeri să îmi acord timp ca să profit la maxim de fiecare clipă pe care o am…
Foto: Dan Niculescu
