Mi-am pus în minte ca, de fiecare dată când intri pe www.daddycool.ro, să citești lucruri care să te bucure, să te motiveze, poate chiar să te inspire. În orice caz lucruri care să aibă un impact pozitiv asupra ta, fie el cât de mic. Pentru că de povești negative ne-am săturat cu toții, iar în zilele noastre tragediile, dramele, scandalul și prostia sunt lucrurile promovate cel mai des și cel mai ușor.
Ei bine, vreau să-ți povestesc despre pisicuța fără nume, o străină care a apărut din senin la noi în curte acum două zile, abandonată și cu un picior fracturat, aruncată probabil de niște oameni fără suflet.
Da, e trist că există persoane care fac asemenea lucruri (se poate și mai rău, vezi cazul recent al celor trei „maimuțe” care au batjocorit un cățel), dar norocul ei că a ajuns într-un loc în care oamenii tratează animalele exact ca pe ce sunt, niște suflete. E aiurea că a fost aruncată pur și simplu într-o curte, dar ce bine că a fost vorba de curtea noastră. 🙂
Trebuie să recunosc faptul că nu am abordat cum trebuie problema încă de la început dar, din fericire, am știut să o remediez la timp. Povestea începe cam așa…
Eram în curte cu prietenul meu bun, Liviu, discutând de ale noastre, când văd o pisică „parcată” pe proprietate. Nimic nou până aici, în curtea noastră se perindă tot felul de mâțe, prietene sau nu cu a noastră, Missy, așadar nu m-a surprins să văd o pereche nouă de mustăți.
Am cam ignorat-o, fiind aproape sigur că o să plece de unde a venit, la fel ca și celelalte. Pe seară însă, când am ajuns din nou în curte, am observat că e încă acolo și că este, de fapt, un pui de pisică.
M-am dus mai aproape de mustăcioasă și mi-am dat seama că a pățit ceva deoarece se ghemuise lângă dudul din curte și părea destul de apatică. Atunci când m-am apropiat mai mult însă, s-a speriat și a dat să fugă, numai că una dintre labe era vizibil rănită.
„Super!”, mi-am spus! „Ce naiba mă fac acum?” Nu puteam să mă apropii de ea pentru că era prea speriată, nu știam cum să fac să o prind și să nu-i afectez și mai tare laba, dacă o prindeam nu puteam să o duc la veterinar pentru că în momentul acela nu aveam nici un leu în casă, înăuntru nu puteam să o bag – chiar dacă aș fi prins-o – pentru că le avem deja pe Missy și Sasha, plus că în casă e și Ingrid, care e bebeluș.
„Deci, ce mă fac?” Cam dificilă situația. Mie mi se face imediat milă de animale, mai ales de unul care are probleme. „Buuuun. Hai să o las, totuși, până mâine dimineață ca să văd dacă nu cumva își revine și pleacă!” Ce gând stupid. Normal că nu avea să se facă bine și să plece dar, nah, uneori nici mie nu-mi funcționează toate rotițele la capacitate maximă.
Am așteptat dimineața și primul lucru pe care l-am făcut când m-am trezit a fost să mă uit pe geam să văd dacă mai e pisica. Părea că nu. Am coborât scările, m-am dus lângă dud și nu am văzut-o. „Ia te uită. Cred că, în cele din urmă, și-a revenit și a plecat.” Nooot! La o privire mai amănunțită, pisica fără nume era ascunsă după copac, la fel de speriată și apatică, dar în continuare inabordabilă.
Am încercat să îi dau de mâncare, dar nu m-am putut apropia de ea, așa că i-am lăsat undeva niște apă și niște bobițe, în speranța că le va mirosi și poate le va și mânca. A funcționat! Am urmărit-o de la geam și am văzut cu câtă poftă se ospăta din grăunțele pe care i le lăsasem, semn că era cam înfometată, săraca. Am zis că e bine, totuși, că mănâncă. E semn bun.
Din păcate, m-am luat cu treburi și nu am putut să o urmăresc îndeaproape toată ziua, însă am văzut că seara era în același loc, la fel de tristă. Mâncarea dispăruse, deci măcar se hrănise. Bine, că a mâncat și Missy din ea e partea a doua. Nu avea cum să nu, din moment ce și ea se plimbă prin curte, dar știu clar că a mâncat și micuța străină pentru că am văzut-o.
Așadar, din nou seară, din nou nu prea aveam ce să fac. Am sperat că va trece cu bine și de a doua noapte, iar dimineața următoare (adică azi), urma să iau atitudine. Între timp, i-am lăsat mâncare și apă lângă pom.
Azi dimineață m-am trezit chitit să o ajut. Să fac în așa fel încât să fie și tratată, dar să și ajungă la un adăpost, poate chiar la un stăpân. În cel mai rău caz îi făceam eu o cușcă și căutam o soluție ca să îi fie bine, chiar dacă Sasha este mega curioasă și nu ar fi putut să nu vadă despre ce e vorba. Ar fi fost agasantă pentru o pisică bolnavă și speriată, tocmai de aceea știam că trebuia să îi găsesc mâței un loc mai sigur.
Ce am făcut? M-am gândit repede la ce prieteni am în lista de Facebook și dacă vreunul dintre aceștia este veterinar. BINGO! Aveam două persoane în minte, cărora le-am și scris un mesaj la 8 dimineața. Le-am povestit despre ce este vorba și le-am cerut ajutorul. Ambele persoane au răspuns afirmativ. 🙂 Da, există oameni dispuși să ajute și la 8 dimineața, unii chiar necunoscuți, în sensul că prietenia era doar la nivel virtual.
În cele din urmă am decis să apelez la ajutorul unei foste colege de clasă, Ana Simion, de care mă leagă mulți ani de prietenie și care acum lucrează ca veterinar la cabinetul „Vet 4 Pet” din Șoseaa Morarilor 2B, sector 2, București. Ei au acolo și un adăpost pentru animale, iar Ana mi-a spus să o aduc pe mâță la ea pentru că vor avea grijă să o facă bine și să-i găsească un stăpân. Yeiiii!!!! Singura problemă era că trebuia să prind pisica.
M-am dus repede și am cumpărat o cușcă. Inițial, voiam să o ademenesc înăuntrul ei cu niște mâncare, dar nu aveam timp să stau să o urmăresc, așa că am luat-o prin surprindere în timp ce mânca din boabele pe care i le lăsasem, am prins-o și am băgat-o la „zdup”. Victorie!
Evident că nu i-a convenit. Era speriată și mă certa: „Miau! Miaaaauuuu!!!” Nici nu o condamn, mai ales dacă a fost abandonată ca un gunoi de alte gunoaie mai mari, după cum presupun eu că s-a întâmplat să ajungă la noi.
Am băgat-o în mașină și am pornit către cabinet. Ana (veterinara) nu a apucat să vadă mesajul în care o anunțam că am prins pisica pentru că era într-o consultație, iar când a ajuns din nou la telefon eu eram deja la ușa cabinetului.
Le-am arătat veterinarilor (Ana și încă un coleg) mica fiară, au consultat-o, au convenit că este rănită la o lăbuță și au promis că îi vor face o radiografie, că îi vor rezolva problema (tratament sau operație, după caz) și că o vor face bine. Apoi îi vor căuta un stăpân iubitor.
Și i-am crezut pe cuvânt pentru că au un adăpost pentru animale cu probleme și au tratat multe cazuri, unele dintre ele foarte grave. De exemplu, un câine care a fost călcat de mașină în urmă cu jumătate de an a ajuns la ei, a fost operat, i-au reconstruit mandibula și alte părți rupte din corp, răni grave cauzate de șoferul mașinii care l-a lovit și l-a abandonat pe șosea, iar acum este în afara oricărui pericol.
A fost un caz foarte sensibil, pe care și eu l-am share-uit la vremea respectivă. Câinele era un dezastru. Sincer, nu mai înțelegeai mare lucru din el. Astăzi însă, l-am văzut. Arată extraordinar. Vesel, vioi, cu toate oasele la locul lor, sănătos. Mi s-a părut incredibil! În acel moment m-am convins și mai tare că oamenii de la Vet 4 Pet fac o treabă super bună.
Partea cea mai tare este că 90% din costuri sunt susținute de către cabinet. Din fericire, sunt oameni care le sar în ajutor cu donații, ceea ce înseamnă că își mai pot acoperi din cheltuieli. Cu sau fără donații însă, oamenii sunt dispuși să ajute animalele mai puțin norocoase. Tare, nu?
Am rămas foarte plăcut impresionat și recomand cu drag clinica www.vet4pet.ro. Thumbs UP!
Poate că nu ți se pare mare lucru ce am făcut cu această felină, însă gestul meu înseamnă că ea are mult mai multe șanse la o viață normală. Și că va fi în afara oricări pericol datorită generozității medicilor veterinari pe care i-am descoperit azi.
Îți poți da seama, încă o dată probabil, cât de mult înseamnă niște gesturi mărunte pe termen lung.
Eu sunt foarte fericit că am încă o poveste cu final happy pe care i-o pot relata lui Ingrid când va fi capabilă să o înțeleagă. Și știu că asta e lumea în care vreau ca fetița mea să crească: una în care oamenii au compasiune și nu se gândesc de două ori înainte să sară în ajutor, indiferent despre ce este vorba.
Iar dacă oamenii din jurul ei nu vor face asta, măcar în familie să aibă un exemplu de urmat. Pentru că noi, de fel, suntem „ăia care sar în ajutor”. Desigur, am fost luați și de fraieri (stii deja cum sunt unele persoane), dar ne-am învățat lecțiile. În privința animalelor însă, de fiecare dată am ajutat imediat, așa cum am putut la momentul respectiv.
De exemplu, când era mică, Ana (soția mea) a salvat toate animalele cu problemele care i-au ieșit în cale, indiferent de circumstanțe. La un moment dat, l-a pus pe fratele ei să intre într-un canal, ca să scoată un cățel care căzuse acolo. L-au salvat și l-au dus la veterinar.
Pe pisica noastră, Missy, am adoptat-o de pe stradă, după ce a fost abandonată de niște „oameni”. La început era super speriată și violentă. Credeam că o să ne omoare în somn! Pe bune! 🙂 Între timp, ne-am super împrietenit, iar Sasha este prietena ei foarte bună. Atât de bune prietene au devenit încât acum dorm împreună! Haha!
Când abia ne mutasem unde locuim în prezent am adoptat chiar și un porumbel pentru o perioadă de timp. L-am găsit rănit tot în curte, l-am tratat, l-am hrănit etc. Probabil atunci au văzut oamenii că pot să arunce cu animale la noi în ogradă pentru că le vom trata. 🙂
Și alte cazuri de genul. Știu că a fost o povestire lungă, dar am simțit să îți împărtășesc bucuria unui gest care a dus la un deznodământ fericit. Și aș vrea să te încurajez să faci la fel. Să fii un exemplu pentru prietenii tăi, pentru familia ta, pentru copiii tăi, dacă este cazul. Crede-mă, sentimentul de la final este cea mai bună răsplată de care poți avea parte!
P.S: Nici nu am avut timp să văd ce sex are „pisica fără nume”. Între timp am aflat că este fetiță! 🙂
P.S2: O să te țin la curent și o să îți spun atunci când i se va găsi și un stăpân care să aibă grijă de ea, așa cum merită.
