L-am cunoscut pe Ionuț Ursu în luna Iulie a anului trecut, atunci când am descoperit un anunț prin care cerea ajutor pentru victimele inundațiilor din județul Neamț. Ceva m-a făcut să mă alătur misiunii lui, așa că m-am implicat cum am putut pentru a transmite mesajul mai departe. În luna August, am mers alături de el și voluntarii din echipa sa chiar pe teren, în comuna Fărcașa. A fost o experiență intensă, care m-a ajutat să confirm implicarea și devotamentul lui față de ceea ce face. Între timp, îi admir de la distanță toate acțiunile și abia aștept să ne reunim pentru a face împreună alte lucruri frumoase. Și pentru că are o poveste efectiv ruptă din filme, aș vrea să-l cunoașteți și să-l admirați și voi cel puțin așa cum o fac și eu.

DaddyCool: Salut, Ionuț. Spune-ne puțin despre tine. Cine ești, la ce vârstă ai fost abandonat și cu ce anume te ocupi în prezent?

Ionuț Ursu: Salut! În primul rând, aș vrea să-ți multumesc pentru invitația la acest interviu. Sunt Ionuț Ursu, un tânăr provenit din sistemul de protecție al copilului din această țară. Sunt un tânăr care încearcă să aducă un strop de bine în vețile celor mai puțin norocoși, prin intermediul organizației pe care am înființat-o în urmă cu trei ani: VOLUNTEER FOR LIFE.

Alături de colegii mei lucrăm, în mare parte, cu copii, tineri, familii și adulți. Toți aflați în zone de conflict armat sau zone grav afectate de calamități naturale din țara noastră sau chiar Orientul Mijlociu și Nepal. În România, focusul este în Piatra Neamț (orașul meu natal) și București. Sunt foarte încântat de tot ce facem și recunoscător voluntarilor și tuturor celor ce ne sprijină activitatea.

„Am fost abandonat în spital la câteva zile de la naștere. În anii ’90 am trecut printr-o serie de case de copii, iar în adolescență am fost transferat la o școală specială. Fugeam de acolo ca să fac voluntariat pe serviciul de ambulanță…”

Am fost abandonat la câteva zile de la naștere, în anul 1989, în luna Martie. După 3-4 ani, am fost transferat la o casă de copii, unde erau aproximativ 300 de copii abandonați. Centrul de plasament se numea Elena Doamna, iar acolo am stat câțiva ani. Apoi am fost transferat la o școală specială deoarece mi se spunea că sunt nebun sau că am ADHD.

Cel mai urât moment despre care vreau să vorbesc este acela în care aveam în jur de șase ani și am aflat că sufăr de o boală incurabilă. Că sunt infectat cu HIV. Am aflat această veste atunci când mergeam și ajutam bucătăresele și îngrijitoarele la treburile din casa de copii.

Mi se spunea „Marș de-aici, că infectezi mâncarea” sau că infectez lumea, adică personalul. Bineînțeles că eu începeam să plâng și să îmi fac tot felul de scenarii în ceea ce privește moartea mea. Stăteam cu alți copii bolnavi în cameră, iar în acea perioadă mulți s-au stins foarte repede. Asta din cauză că nu existau tratamente și medicamente moderne care să le prelungească și să le îmbunătățească viața.

Eu întrebam îngrijitoarele de ce stau în cameră cu copiii bolnavi, iar educatoarele îmi spuneau că și eu am HIV. M-am obișnuit cu această situație, dar din acel moment am zis că trebuie să mă implic și să-i ajut pe colegii mei. Și am început să îi îngrijesc pe cei bolnavi. Încercam să le ușurez suferința cât pot de mult. Am suferit foarte mult când prieteni de-ai mei au murit. Cu unii împărțeam tot, de la mâncare, la dulciuri primite ca răsplată pentru munca pe care o făceam în centru sau la piață.

„De la 6 ani la 17 ani am crezut că sunt infectat cu HIV și că o să mor. Asta fost cea mai urâtă etapă din viața mea.”

La un moment dat, am fost transferat la o școală specială, pe motiv că am probleme psihice și că nu fac față la școala normală. Acolo mi s-a redus capacitatea de învățare cu 70%, deși eu nu aveam niciun fel de problemă. Din fericire, unii profesori au înțeles că eu nu am ce căuta acolo și înțelegeau faptul că fugeam de la școală ca să merg să fac voluntariat pe ambulanță, la Spitalul Județean. Acești ani de voluntariat, când am avut grijă de oameni bolnavi de cancer, abandonați în spitale, fără familii, m-au ajutat să mă maturizez foarte tare. Tot în această perioadă am învățat să fiu om, cu demnitate și onoare.

Revenind la școala specială la care fusesem transferat, marele noroc a fost că doamna directoare a dispus refacerea analizelor biologice de cel puțin trei ori, la trei unități medicale diferite, iar așa am aflat că nu aveam HIV. A fost cea mai mare bucurie din viața mea. De atunci am început să ajut și mai mult oamenii aflați în suferință. Uneori îi îngrijeam până nu mai aveam puteri.

Pentru toate astea, probabil că am ales să ajut. Ca să pot să iert, să pot privi înainte cu speranță și încrederea în mine și în oameni. Am avut parte de mult sprijin și încredere din partea multora în ultimii ani, lucru care mă motivează și mă inspiră…

„M-a afectat pierderea recentă a mamei. Însă cred că marele regret nu este că a murit ea ca persoană, ci faptul că nu am avut parte de o mamă care să mă iubească.”

DaddyCool: Știu că ți-ai cunoscut mama la 18 ani, dar nu ați reușit să vă conectați ușor. Apoi, de curând, ea a plecat dintre noi. Cum te-a afectat și cum ai depășit acest moment?

Ionuț Ursu: Da, așa este. Lipsa de conectare emoțională este absolut normală, când nu există legăturile primare de atașament. Din ce ștu, acestea se formează în primii ani de viață. Eu nu am avut parte de o astfel de relație. Nu doar în copilărie, ci și pe parcurs. Cu timpul, trecând prin multe case de copii, am reușit să-mi dezvolt un atașament securizant. Dar asta s-a întâmplat datorită faptului că eu sunt un om destul de deschis, dornic să iubesc și să fiu iubit. Lucruile astea creează premisele unui atașament sănătos.

Contextul pierderii mamei bineînțeles că m-a afectat, chiar dacă nu am avut această legatură specială cu ea. Dincolo de acest context, cred că marele regret nu este că a murit ea ca persoană, ci faptul că nu am avut parte de o mamă care să mă iubească. Să fie doar a mea oricând, oriunde și indiferent de ce ar fi… Ceea ce mă ajută să depășesc astfel de momente este relația cu prietena mea, Alexia, munca pe care o desfășor în cadrul asociației și susținerea prietenilor mei.

„Cred că România are nevoie de VIZIUNE!”

DaddyCool: Ce ai schimba în acest moment la România?

Ionuț Ursu: Din experiența mea în lucrul cu grupurile vulnerabile din țara noastră și nu numai, aș spune că România are nevoie de VIZIUNE… De oameni care să-i înțeleagă nevoile pe termen mediu și lung… De lucru intens, cu pași mici, dar repezi…

DaddyCool: Care sunt, pe rând, calitatea și defectul tău cea/cel mai mare?

Ionuț Ursu: Dacă e să vorbesc de calitățile și defectele mele, aș începe cu defectele. Sunt mult prea încrezător în oameni, uneori. Visător, idealist. Pot părea naiv pentru unii. Chiar prost, dar nu sunt. Despre lucrurile mai bune legate de mine aș spune că, indiferent de ce mi s-a întâmplat, întotdeauna am găsit ceva bun în experiențele vieții. În oameni și în tot ce mă înconjoară. Iar asta mă ajută să fiu așa cum sunt…

„Dragostea iubitei mele mă motivează și mă face să merg mai departe!”

DaddyCool: Te inspiră cineva în acest moment?

Ionuț Ursu: Prietena mea, Alexia. De la ea învăț mereu să fiu sensibil, să-mi pese de cei din jur și să iubesc necondiționat. Așa cum o face ea. Dragostea ei mă motivează și mă face să merg mai departe.

DaddyCool: Cine te-a îndrumat cel mai mult/ cel mai bine pe perioada copilăriei/ adolescenței?

Ionuț Ursu: N-aș vrea să par nerecunoscător, lipsit de modestie sau în orice alt fel, dar de foarte puține ori am avut nevoie de sfaturile cuiva. Am preferat să merg pe ceea ce am crezut eu că e bine pentru mine. Și să nu plec urechea la ce spun alții. Am fost propriul meu părinte, frate, soră… ce vrei tu. 😊

DaddyCool: Știu că, pe lângă faptul că te specializezi în Managementul Dezastrelor Naturale, lucrezi și pe ambulanță. Călătorești des în scop caritabil și ai mai vrea să faci și facultatea de Medicină. Cum reușești să te ocupi de toate?

Ionuț Ursu: Urmez cursurile de Management al dezastrelor naturale și cele chimice, în cadrul Universității din București. Acest master mă ajută foarte mult să-mi manageriez și coordonez activitățile de voluntariat, mai ales cele în dezastre naturale. Cum au fost, de exemplu, cele de anul trecut, din județul Neamț! Atunci am reușit să mobilizez peste 150 de voluntari. 100 în teren, la scos la mâl din case și repararea lucrurilor și 50 pentru distribuirea alimentelor în satele afectate de inundații.

Ionuț Ursu lucrează la înființarea primei clinici dentare destinate copiilor cu dizabilități din mediile defavorizate ale județului Neamț!

DaddyCool: Am văzut că lucrezi a construirea unei clinici dentare pentru copiii cu dizabilități din medii defavorizate, în Piatra Neamț. Încet, dar sigur, faci lucruri extraordinare pentru comunitate. Felicitări!

Ionuț Ursu: Mulțumesc. Este un lucru pe care mi-l doresc de foarte mult timp, iar acum sunt pe drumul cel bun. Nu este ușor și e nevoie de multe resurse, dar sunt binecuvântat să am alături oameni care cred în mine și care sunt dispuși să parieze pe acest proiect. În curând, visul meu va deveni realitate datorită unor oameni precum arhitecții Ioana Pavel și Daniel Cheteleș, biroului de arhitectură Velpa Studio, sponsorilor RIFIL S.A, Dinamic 92 Distribution și tuturor oamenilor care lucrează cu mine și cred în misiunea mea. Vom lansa clinica în curând, iar tu ești unul dintre invitații noștri de onoare. Te așteptăm cu drag la Piatra Neamț.

DaddyCool: Mulțumesc, Ionuț! Cu drag vă voi fi alături. Te admir sincer și îți urez mult succes în tot ceea ce faci. Ești o inspirație pentru mine! Mai vrei să ne spui ceva?

Ionuț Ursu: Vreau să mulțumesc doamnei Irina Bălțătescu, doamnei Sandu Felicia, doamnei Mihaela Romanu, doamnei Violeta Hrișcă. Doamnei profesor psiholog Asmarandei Steluța, doamnei Valerica Leonte, directorul general al companiei Rifil S.A din Piatra Neamț și domnului Viorel Tofan, directorul companiei Dinamic 92 din Piatra Neamț. Este foarte important ca în această viață să nu uiți niciodată de unde ai plecat și care sunt persoanele care te-au ajutat să ajungi ceea ce ești astăzi.

ACADEMIA DE VOLUNTARIAT este un proiect editorial semnat DaddyCool, menit să aducă în fața voastră povești incredibile de viață, ale unor oameni de tot felul, care și-au dedicat o mare parte din timp (dacă nu chiar tot) copiilor din medii defavorizate, mediului, animalelor abandonate, mamelor victime ale violenței domestice, bătrânilor etc.

E un proiect cu planuri foarte mari de viitor și sper din suflet să vă inspire să alegeți acest drum pentru că VOLUNTARIATUL poate fi un mod de viață, o cale spre o viitoare carieră, o revelație, o menire.

De ce i-am spus ACADEMIE? Pentru că fiecare dintre oamenii pe care vi-i voi prezenta pe parcursul anului 2019 ne va preda o lecție frumoasă de empatie, de ajutor necondiționat, de bunătate. Toți vor fi un exemplu de la care vom avea multe de învățat, iar împreună vor forma ACADEMIA DE VOLUNTARIAT, locul în care se adună toți oamenii buni ca să facă lumea din jurul lor un loc un pic mai bun.

Vă invit să citiți și despre PROIECTELE MELE DE VOLUNTARIAT, CARITABILE, pe care le-am conceput sau în care m-am mai implicat!

Ne vedem pe Facebook și pe Instagram, unde v-am pregătit alte lucruri la fel de interesante, atât pe partea de PARENTING sau LIFESTYLE, cât și pe partea de TRAVEL!