După cum ți-ai dat seama deja, Ingrid este genul de fetiță plimbată încă de mică, iar eu și Ana părinți care își doresc asta pentru ea. Ni se pare modul ideal ca ea să crească armonios din toate punctele de vedere și totodată vrem să își dezvolte latura „turistică”, să vadă locuri noi, să cunoască, să fie curioasă.
Plecăm întotdeauna foarte relaxați de acasă, cu gândul că totul va fi bine și, în 99% dintre cazuri așa e. La fel s-a întâmplat și în prima noastră vacanță în afara țării. Numai că la destinație urma să avem o mică surpriză! Prima febră a fetiței noastre. În miezul nopții. În altă țară. Panică! Sau, nu?
Am plecat de la București extrem de entuziasmați că, în sfârșit, avem parte de o vacanță în adevăratul sens al cuvântului. La mare, la soare, exact așa cum ne place cel mai mult. Desigur, noi călătorim destul de des, numai că de cele mai multe ori se întâmplă să avem treabă și facem în așa fel încât să îmbinăm utilul cu plăcutul. Așadar, aceasta chiar era prima noastră vacanță pe bune.
Ne-am luat fetița în vârstă de 3 luni, am luat bona și am plecat în direcția aeroportului. Toate bune și frumoase, check-in, chestii, trestii, așteptam să ne îmbarcăm în avion.
Cât timp am așteptat îmbarcarea mi s-a părut că aerul condiționat din aeroport e cam rece. Fetița era bine îmbrăcată, dar tot mi se părea exagerat. I-am spus și Anei. Ei nu i se părea. Am zis ok, probabil mi se pare, oricum sunt mai friguros de fel.
Am urcat în avion. Aer condiționat. Rece. Cam la fel de rece ca în aeroport. Am închis toate dispozitivele care suflau aerul spre noi și am înfofolit fata bine. Nu puteam face mai mult. Nici în aeroport, nici în avion nu aveam cum să cer ca aerul condiționat să fie oprit. Tot ce puteam noi să facem era să ne protejăm puiuțul. Zis și făcut.
Am ajuns la destinație. Vreme minunată, totul era așa cum speram. De la aeroport la hotel însă, a trebuit să fim transportați cu un autocar. În care aerul codiționat era dat la MAXIM. Pe rece! Cred că așa frig n-am mai simțit în viața mea în vreun autocar, jur. Noi, cu bun simț, am zis să nu facem vreo scenă, din moment ce nimeni nu se plângea. Pe mine, pe Ana și pe Gina însă ne durea deja capul. Ingrid era și ea vâjâită, așa că am acoperit-o cât de bine am putut, în speranța că nu va fi afectată. Și părea că nu a fost.
Am ajuns la hotel, ne-am instalat, am inspectat apartamentul în care urma să locuim în următoarea săptămână, totul era minunat, Ingrida se simțea bine, „râdea, glumea”, cum îmi place mie să spun, așadar totul în regulă.
Am mers cu toții la piscină, am servit câte o băutură, ne-am bucurat de soarele primei zile de vacanță, am simțit că, în sfârșit, ne putem relaxa cu adevărat.
A venit seara și ne-am pus la somn. Totul în regulă. Am adormit toți 3 (Ingrida era cu noi în pat).
La un moment, în miezul nopții, Ingrid a început să gâfâie cumva în somn. Nu se trezea, dar era agitată și se vedea clar că e vorba despre un disconfort. Am pus amândoi mâna pe ea ca să o liniștim. E o tehnică pe care o folosim des. Îi transmitem energia noastră pozitivă ca să se relaxeze și funcționează de fiecare dată. De data asta a funcționat ceva mai greu. Am adormit la loc, dar ceva era clar în neregulă. Am zis că nu ne impacientăm, așteptăm să vedem ce se mai întâmplă.
După ceva vreme, ne-am trezit iar și am pus mâna pe Ingrid. Corpul ei frigea. Panică! Era clar că are febră, dar am luat imediat termometrul și am verificat: 38.5. Nu știu cum li se pare altora (am auzit că poți începe să te panichezi de la 39 în sus. I-auzi!), dar nouă ni s-a părut mare! Era în prima seară de vacanță, în altă țară, iar Ingrid avea prima ei febră. Ce ne facem?
Crede-mă când îți spun că e un sentiment foarte ciudat și prima tendință este să te panichezi, mai ales că nu știi ce se întâmplă, de la ce e și cum se va încheia.
1 – Ce se întâmplă?
Pentru început, am găsit răspunsul: „E de la aerul condiționat pe care l-a avut de suportat pe toată durata călătoriei.” Noi nu avem aer condiționat acasă și nici nu ne vom pune, așa că Ingrid nu știa ce e acesta.
2 – Ce îi administrăm?
Sirop sau supozitor? Evident că eram pregătiți cu tot ce trebuie. Om fi noi flower-power, dar inconștienți în nici un caz. Am ales să îi administrăm un supozitor pentru că era un pic mai puternic. (Ți-am mai spus că nu suntem adepții medicamentelor, dar în situația dată era evident ce trebuia făcut)
3 – Ce mai facem acum?
I-am făcut și o compresă cu apă rece, pe care i-am pus-o pe frunte. În caz de febră, știam că e bine să facem asta ca să eliminăm riscul unei creșteri rapide a temperaturii. Se întâmplă ca unor copii să le crească temperatura foarte repede și să intre în convulsii. Dă-ți seama că nu puteam permite să se întâmple cumva așa ceva.
4 – Așteptarea!
Am făcut tot ce trebuia făcut. A urmat așteptarea. Mare lucru nu mai poți să faci decât să fii alături de copil și să crezi că se va face bine. Și să-i transmiți și lui asta. M-am uitat la Ana, ea la mine, ne-am zis că sigur va fi bine. Urma să așteptăm să vedem dacă îi scade temperatura, după care luam o nouă decizie.
Pe prospectul medicațiilor scrie că trebuie să te adresezi doctorului după 3 zile, în caz că situația nu se ameliorează. Am stat și m-am gândit: „Cine naiba așteaptă 3 zile cu copilul bolnav?” Oricum, eram sigur că totul va fi bine.
Am supravegheat-o pe Ingrid și într-un final, am adormit împreună. Febra începuse să-i scadă până când a dispărut de tot. Proces care s-a întâmplat destul de rapid, slavă Domnului.
Cool! Am făcut-o și pe asta. Am experimentat și prima ei febră, direct în altă țară, iar noi ne-am comportat exemplar. Am fost mândru de noi! Înseamnă că nu doar ne dăm rotunzi cu relaxarea asta despre care tot vorbim, ci chiar așa suntem și în situații mai delicate.
Ceea ce nu am știut însă nici unul despre celălalt până a doua zi dimineață a fost ce a simțit fiecare dintre noi în sinea sa, atunci când am văzut că pielea lui Ingrid frige.
Am început eu:
– Iubito, nu știu despre tine, dar eu când am văzut că Ingrid are febră, am simțit instant că mă c*c pe mine. M-a luat durerea de stomac și simțeam că am mâncat cea mai stricată mâncare posibilă. Dar nu ți-am zis. Am vrut să fiu un exemplu pentru tine și să tratez situația cu calm. Mi-a trecut senzația abia după ce am văzut că Ingrid nu mai are febră.
– Iubitule, eu am simțit imediat că vomit. Nu știu cum m-am abținut pentru că senzația a fost una cu adevărat puternică. Nici eu nu ți-am zis pentru că am vrut să fiu un exemplu și să tratăm situația cu calm.
Am început să râdem amândoi isteric. Am știu că, de acum încolo, în caz că vom mai trece printr-o situație neprevăzută, cu siguranță Ingrid nu va simți din partea noastră decât că îi va fi bine. 🙂
Până atunci, eu voi reuși să nu mă scap pe mine, iar Ana își va amâna senzația de regurgitație până când va fi sigură că totul este în regulă! Haha!
În rest, vacanța noastră s-a desfășurat în mod normal, ne-am bucurat de mare, de soare, de vremea frumoasă, ba chiar și de ploaie torențială vreo două zile, iar Ingrida s-a comportat exemplar.
Cum i-am spus și Anei, trebuia să o trăim și pe asta. Doar că noi suntem speciali și am trăit-o în condiții speciale! 😀
Tu cum ai reacționat la prima febră a copilului tău? Ori, în caz că nu ai încă unul, cum crezi că ai fi reacționat?
